Blog

Nu demult, cu două săptămâni în urmă, am primit vizita unui prieten de pe meleaguri îndepărtate, canadiene, mai precis. Ingrată poziţie, îmi zic. Numai ghid turistic să nu fii prin Bucureşti. Cu toate protestele mele interioare, inevitabilul s-a produs.

Omul a aterizat pe aeroportul ”Henri Coandă” a.k.a. Otopeni, a avut parte de o plimbare pitorească şi de un taximetrist volubil (pre limba lui, un pic alterată englezeşte) care, desigur, a rezultat într-un preţ triplu decât cel tarifat pentru cunoscătorii de limbă şi civilizaţie română. În fine, nimic surprinzător. Ajuns teafăr în oraş şi după un mic repaus de acomodare, îi propun o plimbare în stil ”green”. Prinde bucuros, vremea frumoasă, însorită şi blând primăvăratecă proiecta asupra Bucureştiului imaginea unei plăcute aşezări verzi, boeme şi primitoare. Dar cum să abordez problema? Pe jos, cu papucii prin nisip, cum s-ar zice, ar fi fost destul de obositor. Ce te faci prin Herăstrău dacă totuşi vrei să-l vizitezi, nu pe tot, dar mare parte, nu în opt ore, dar poate în patru...să mai rămână timp şi pentru altele. Aveam totuşi doar trei zile la dispoziţie şi amicul era nerăbdător să cunoască Bucureştii. Plan măreţ! Prin urmare, exclusiv pietonal, target-ul era greu de realizat. (În asemenea situaţii îţi dai cu adevărat seama, tu, ca locuitor, ca băştinaş, cât de mare ţi-e cetatea.) Cu transportul în comun era exclus. În primul rând pentru că voiam sa fim ecologişti şi în al doilea pentru că nu garantam asupra confortului şi siguranţei bunurilor amicului – nedeprins cu gestul de a-şi repoziţiona bagajele, la urcarea în vehicul, cât mai aproape de corp, obligatoriu în raza de gardă vizuală, deci strâns ataşate de piept sau de braţ – pe parcursul orelor de vârf.

Avem una bucată timp liber, zice-se, ce e de făcut? Bicicleta, prietenul omului! Mă sui pe bolidul meu cu două roţi, îl culeg de la Eroilor metrou pe bunul vizitator şi în zece minute deja îi închiriasem vehiculul urban ce nu poluează, nu face zgomot şi nu ar trebui sa deranjeze pe nimeni. Greşit! Pe trotuar, benzile trasate pe asfalt special pentru biciclişti ba nu se mai văd, ba se întrerup, pur şi simplu, când ţi-e plimbarea mai dragă (trotuarul devine uneori prea strâmt pentru a face posibilă circulaţia atât a pietonilor cât şi a bicicliştilor); astfel, nu poţi ignora privirile încurcate, încruntate şi agravate ale celor pe care îi importunezi cu prezenţa ta îndrăzneaţă pe un asemenea mijloc de transport primitiv şi non-invaziv asupra sănătăţii tale şi a celor din jur. Eh, ca să nu mai vorbim despre propriul tău disconfort, nevoit fiind să aştepţi în urma trecătorilor agale care nu se sinchisesc să te lase pe banda ta atunci când ea este încă vizibilă. Nicio problemă, îmi zic, dacă voi nu ne vreţi, noi nici atât. Avem un itinerar de parcurs azi şi vremea nu stă în loc. ”Pe şosea!”, îi strig amicului, care, în mod evident derutat de libertăţile ameninţătoare de viaţă pe care mi le permit, întârzie în a se conforma îndemnului. Dar, cum soluţia mea s-a dovedit eficientă, eu luând un avans considerabil faţă de el, se aşternu şi el drumului rutier. Sinceră să fiu, nu le sesizasem, până la primul semafor când prietenul îmi atrage, uşor speriat, atenţia la claxoanele care ne semnalau deranjul adus maşinilor. Am zâmbit. Câtă blazare mi-a adus Bucureştiul dacă eu îmi pierdusem sensibilitatea la asemenea stimuli. De altfel, sunetul cutărei maşini conduse de cutare şofer grăbit nu era atât de justificat precum posesorul ei probabil credea cu mândrie. Cu un picior aproape pe bordura trotuarului şi ocupând să zicem 50 de centimetri de carosabil în lăţime, eu aş fi claxonat mai degrabă maşinile parcate pe marginea drumului, care blocau cu mult mai mult fluiditatea traficului. Dar, deh, aşa e în inima traficului micului Paris: claxonezi tot ce mişcă şi accelerezi cu nerv să prinzi următorul semafor...roşu, mereu roşu.

După un timp, am observat aceeaşi seninătate suficientă şi pe faţa amicului din Canada. Nu mai auzea, nu mai vedea, făceam împreună, cot la cot, un slalom profesionist urcând şi coborând pe şi de pe trotuar. A merge pe bicicletă în Bucureşti este o încercare nu doar fizică dar, cu precădere, un test de atenţie şi de sesizare a oportunităţii. Este un exerciţiu de decision making şi isteţime. Situaţia drumului pe care îl vei urma trebuie analizată rapid şi cursul trebuie modificat în funcţie de cea mai bună soluţie pentru reconcilierea factorilor timp, aglomeraţie, siguranţă. În fine, am ajuns la Cişmigiu, am descălecat, am legat bicicletele de un stâlp (recunosc, am înghiţit de două ori în sec în privinţa securităţii obiectelor depuse pe altarul legislaţiei – care interzice deplasarea pe două roţi în majoritatea parcurilor). Frumos, îngrijit, Cişmigiul a fost o oază de linişte pentru urechile noastre împovărate. După scurt timp am pornit-o din loc, am cotit spre Calea Victoriei la Cercul Militar şi ne-am bucurat de imaginea de epocă a caselor acestei rue elegante. Am poposit şi în rondul eclectic al Pieţei Victoriei, care adăposteşte atât greutatea de beton a Guvernului, cât şi priveliştea rece a clădirilor sticloase de birouri. Ne-am spălat privirea cu un Kiseleff verde, respirabil, îmbietor şi apoi cu un Herăstrău şi mai verde, şi mai respirabil. ”Bucureştiul e frumos”, mi-a mărturisit amicul căruia cantitatea sporită de oxigen îi ştersese amintirile junglei de beton din centru.

Bucureştiul este frumos, nu l-am putut contrazice. A doua zi am ”făcut” şi traseul Unirea – Casa Poporului tur-retur cu opriri adiacente pe la Dealul Mitropoliei şi apoi spre Piaţa Alba Iulia. Se obişnuise deja cu adrenalina deplasării pe bicicletă şi a rămas impresionat de cât de variată şi ofertantă este capitala. A treia seară, mergând á la léjère pe Lascăr Catargiu, prietenul mă întreabă, după o lungă tăcere: ”Oraşul tău este foarte atractiv, cum se face atunci că toate hotelurile par goale, au luminile stinse în camere? Unde sunt turiştii?”. Întrebarea m-a încuiat. Sfârşit de itinerar

---

de Mana Chirculete