Blog

20/06/2010 22:33

Frumusete si intristare in Calimani

Călătorului îi stă bine cu drumul, asta în cazul fericit în care există  drumuri, căci  se întâmpă uneori ca dorința de a hoinări   să fie stăvilită de lipsa căilor de acces. Așa mi s-a întâmplat acum câteva zile când, tentată de o escapadă  la munte, m-am hotărât să dau o fugă în Călimani, ocazie cu care aveam de gând să bifez mai multe obiective pe  lista mea.

Mai întâi, îmi propusesem să mă opresc la Neagra Șarului, o localitate pierdută în munți nu departe de Vatra Dornei, unde cică de la jumatea până la sfârșitul lui iunie, tot muntele se îmbracă în ciclam fiindcă atunci înflorește bujorul de munte, o plantă foarte rară și ocrotită de lege care prilejuiește în această perioadă și un festival ce îi poartă numele.  Vroiam să văd și eu minunăția asta de floare și șă gândeam doar la fotografiile pe care le voi face undeva, sus, pe un versant îmbrăcat în roșu aprins, iar prima decepție a fost că bujorul nu înflorise încă și că, după spusele unei localnice, abia la sfârșitul lunii poate fi văzut. M-am resemnat cu gândul că mă voi întoarce peste două săptămâni, nu poți să negociezi cu natura, așa că am continuat drumul care după vreo 5 kilometri s-a oprit brusc la intrarea în Parcul Național Călimani. Începând de aici, orice cale de acces este inexistentă, căci în Parc nu este autorizat accesul cu mașini, și pentru a continua călătoria nu ai la dispoziție decât un drum forestier pe care, dacă te aventurezi, mai devreme sau mai târziu te vei vedea silit să faci cale întoarsă, căci exploatările de lemn îl fac de-a dreptul impracticabil. De altfel, un lucru care devine strigător la cer nu e atât faptul că vezi undeva în zare crestele semețe ale Călimanilor la care nu poți ajunge fiindcă nu există nici drumuri și nici cărări de munte marcate, dar mai dureros de atât e faptul că imediat ce intri în Parcul Călimani, vezi tot felul de utilaje de exploatare a lemnului și ravagiile făcute de acestea.  Un râu cu ape de rugină iese vijelios din parc și se tot duce la vale, niște pâlcuri de copaci uscați se înșiruie de-a lungul lui, tafuri troneaza în voie la 10 metri de la intrarea în parc, pe când o plăcuță ruginită și uitată de oameni și vreme  te anunță că te afli în Parcul Călimani.

Și atunci apare firesc chinuitoarea întrebare cum de natura e mai la ea acasă într-o grădină din Vest decât la noi, în creierii munților, unde chipurile, oamenii trăiesc într-o perfectă armonie cu tot ce-i înconjoară? Dar asta e o altă poveste...      

de Anca Magurean - redactor colaborator hoinareala.ro