Blog

17/09/2010 15:29

Lucina, un tărâm pe cale de dispariție

Nu de puține ori, ca turist și locuitor în România, ești pus în situația limită de a trăi între agonie și extaz. Așa simte oricine se încumetă să se aventureze la Lucina, ținut parcă uitat de lume și de timp, pierdut printre munții din nordul Bucovinei, aproape de granița ucraineană. Nici un indicator nu îți arată calea până acolo, drumul de munte, pietruit, care urcă și coboară la nesfârșit, pare a face și el parte dintr-o conspirație împotriva temerarului care a aflat, întâmplător, de acest loc cu rezonanță de poveste.

Dar nu doar numele este de poveste, căci o dată ieșit din pădurile nesfârșite și adânci, în fața ochilor se deschid spațiile întinse și dealurile înalte unde pasc și aleargă în voie caii. Cai din aceia voinici, cu grumazul gros  și picioare solide, ultimii descendenți ai unei rase cu adânci rădăcini în istorie: huțulii.

Ajuns aici, un panou din fier ruginit, prins de o poartă din lemn, îți urează Bun venit la Herghelia Lucina, una din  cele mai vechi din țară, dar care astăzi pare a fi dată uitării. Nici țipenie de om, peste tot vezi doar cai pe care îi poți admira în liniște străbătând drumul sinuos până la sediul central al hergheliei de unde poți lua un ponei sau un cal dresat pentru echitație. Prețul e modic, sau mai bine zis, în funcție de generozitatea clientului. Un restaurant vechi, cu o sală aproape goală și mese îngălbenite, întărește impresia de abandon. Pentru cei câțiva îngrijitori de aici, care par a fi părăsiți în mijlocul unei sălbăticii idilice, alături de cele câteva sute de cai, contează mai mult sosirea unui turist decât banii oferiți de acesta. Statul, care ar trebui să finanțeze această herghelie, a uitat definitiv de ea, iar oamenii care se ocupă de cai trebuie să se descurce aproape de unii singuri. Doar un control venit de sus, îi mai trezește câte un pic din amorțeala zilnică.

Cu tristețe în glas, un tânăr îngrijitor vorbește de zilele numărate ale acestui loc care pare menit să se întoarcă în legendă, de unde s-a născut. Un destin care, în contextul actual al României, pare să se multiplice la scară națională. E de neconceput ca oameni, locuri și o rasă de cai reprezentativă pentru noi, să fie înghițite de nemiloasa nepăsare. Nu pot decât să sper că întorcându-mă peste ani la Lucina, basmul nu va fi luat sfârșit și că instinctul de supraviețuire va fi fost mai puternic decât indiferența de azi.

de Anca Magurean - redactor Hoinareala.ro