Blog

07/01/2011 00:20

Ocolul pamantului intr-o ceasca de ceai

De la aromele exotice indiene, la samovarul rusesc şi până la frunzele de mentă proaspătă din Magreb, ceaiul se bea peste tot în lume, însoţit de diverse ritualuri şi în nenumărate feluri. Conform unui studiu, zilnic se consumă un miliard cinci sute de mii de căni de ceai în întreaga lume, ceaiul fiind a doua băutură, după apă. Deşi circulă tot felul de legende despre originea ceaiului, acesta provine, cel mai probabil, din China, iar astăzi a devenit un simbol al ospitalităţii în întreaga lume, recunoscut şi pentru proprietăţile sale terapeutice.

Termenul ceai desemnează nu doar băutura obţinută din infuzia de diverse plante, ci şi planta în sine care stă, în Asia, la originea acestei băuturi atât de apreciate. Frunzele de ceai sunt culese doar de femei, căci ele singure au îndemânarea şi răbdarea de a duce la capăt o sarcină atât de minuţioasă. În funcţie de procedeul de uscare al acestora, frunzele capătă diverse culori şi de aici denumirile de ceai verde, negru, roşu sau alb.

Încântaţi de aroma ceaiului care a ajuns în Europa abia prin secolul al XVII-lea, colonizatorii englezi au transformat insula Ceylan (astăzi Sri Lanka) într-o uriaşă plantaţie de ceai, depăşind astfel producţia Chinei la acea vreme. În Statele Unite, scandalul Boston tea party este considerat de mulţi ca fiind de fapt primul act care a stat la baza războiului de independenţă, când încărcătura de ceai de pe trei vapoare a fost aruncată în mare din cauza taxelor prea mari impuse de Compania Indiilor Orientale.

În Japonia, ritualul ceaiului este cel mai codificat şi se transmite din generaţie în generaţie ca un pilon al culturii japoneze. Într-un colţ din grădină special rezervat acestui ritual, sunt invitate maxim cinci persoane la o ceremonie care are drept scop purificarea şi comuniunea omului cu natura. În Japonia, ca şi în China, ceaiul se serveşte în ceşti.

În China, ceremonia este mai spontană şi constă în prepararea de trei infuzii, din frunze uscate de ceai, fiecare infuzie având durată variabilă: un minut, trei şi respectiv cinci minute.

În Magreb (Africa de Nord) ceaiul de mentă este considerat un dar de la Allah şi este preparat de capul familiei care îl serveşte în pahare încrustate sau decorate cu diverse modele, prezentate pe o tavă de aramă sau de argint. Ceaiul se bea aşezat pe covor, iar stăpânul casei înclină de sus ceainicul deasupra paharelor.

Şi în Rusia, ceaiul este simbolul ospitalităţii şi al convivialităţii. Aici, cultura ceaiului se învârte în jurul samovarului, un fel de fierbător dotat cu o vatră pentru cărbuni care trebuie să ţină apa caldă. Deasupra acestei vetre se află ceainicul propriu-zis, care are şi un robinet pentru a se putea adăuga apă de câte ori este nevoie.

Englezescul five o’clock este de asemenea o adevărată artă ce îşi are originile în mediul de afaceri burghez din timpul revoluţiei industriale. Totul constă în savurarea câtorva prăjiturele alături de o ceaşcă de ceai. În timp ce persoanele rafinate preferă ceaiul de China şi îl servesc în porţelanuri chinezeşti, cei mai modeşti preferă ceaiul indian pe care îl servesc într-un mug.

Şi în America de Sud, mai exact în Argentina, ceaiul, cunoscut aici sub formă de maté, cunoaşte un întreg ritual. El este preparat de stăpâna casei care trebuie să-l servească şi să bea prima din el. Maté-ul se bea cu ajutorul unui tub subţire cu găuri mici, care permite ca lichidul să fie absorbit fără frunzele din care este preparat.

După această călătorie prin continente şi civilizaţii şi ţinând seama de frigul de afară, nu pot decât să cred că o ceaşcă sau un pahar de ceai, după preferinţe, e cea mai bună soluţie care să ne scoată din rutina tradiţionalului vin fiert care aproape că inundă pârtiile de schi de pe la noi.

de Anca Magurean - redactor Hoinareala.ro